Tulburare de coordonare a dezvoltării în vârsta de 1 an
În acest articol
- Tulburare de coordonare a dezvoltării la vârsta de 1 an
- Cauze ale tulburării de coordonare a dezvoltării la copiii mici
- Simptomele tulburării de coordonare a dezvoltării la copiii mici
- Tratamentul tulburării de coordonare a dezvoltării la copiii mici
În cazul în care copilul dvs. apare extrem de stânjenit și necoordonat, poate fi "sindromul de copil aglomerat". Simptomele dezvoltării tulburărilor de coordonare (DCD) la copiii mici pot varia de la dificultatea de a face sarcini simple la probleme de mișcare și de coordonare. Fizioterapia, terapia ocupațională și educația fizică fac parte din tratament.
Bănuiți că copilul dvs. are o tulburare de învățare? Uitați-vă la ghid și faceți-vă mai bine echipate la manipularea întârzierilor de dezvoltare în copilul dumneavoastră.
Tulburare de coordonare a dezvoltării la vârsta de 1 an
Tulburarea de coordonare a dezvoltării (DCD) sau "Sindromul clandestin al copilului" poate fi definită ca o lipsă de coordonare între ceea ce mintea dorește să facă și capacitatea organismului de a-și îndeplini aceste intenții. Atunci când un copil întârzie să-și atingă etapele, cum ar fi ședința, mersul pe jos, starea în picioare și vorbitul, acesta se poate datora unei tulburări de dezvoltare precum tulburarea de coordonare a dezvoltării (DCD), cunoscută și sub denumirea de dispraxie. Persoanele cu această tulburare au, în general, inteligență normală, dar pentru că nu există o coordonare între minte și trup, se pot întâlni ca fiind neinteligente sau cu dizabilități mentale. Această condiție poate duce la o stima de sine scăzută și la o izolare socială la copii.
Cauze ale tulburării de coordonare a dezvoltării la copiii mici
Cercetătorii susțin că dispraxia la copii poate fi legată de dezvoltarea creierului întârziată. Persoanele cu dispraxie, în general, nu au alte probleme medicale majore care să poată explica această tulburare. Deși alte afecțiuni, cum ar fi tulburarea mentală sau tulburarea de deficit de atenție nu sunt legate, pot apărea DCD cu aceste tulburări. Nașterea prenatală și nașterea stresantă au fost, de asemenea, legate de această tulburare.
Simptomele tulburării de coordonare a dezvoltării la copiii mici
Simptomele dispraxiei la copii apar imediat după naștere. Copiii cu DCD au probleme cu învățarea cum să suge și chiar să înghită laptele. Pe măsură ce cresc mai în vârstă, pot dura mai mult decât se aștepta pentru a atinge repere cum ar fi răsturnarea, ședința, în picioare, târârea și mersul pe jos. De asemenea, acestea pot avea dificultăți în a face sarcini simple cum ar fi învățarea cum să mănânce cu tacâmuri sau să jucați cu jucării care implică coordonare, cum ar fi blocurile de stivuire etc. Copiii mai mari pot avea probleme de mișcare și coordonare, care sunt principalele simptome ale acestei tulburări. Copiii cu dispraxie par adesea ciudați și stânjeni, deoarece tind să cadă lucruri și să se ciocnească în obiecte și să cadă peste multe.
Tratamentul tulburării de coordonare a dezvoltării la copiii mici
Tratamentul DCD include o combinație de terapie ocupațională, fizioterapie, formare de competențe sociale și exerciții regulate. Terapia ocupațională ajută activitățile zilnice ale copilului și îndeplinește sarcini dificile cum ar fi scrierea de mână, funcția mâinii, percepția etc. Fizioterapia poate ajuta cu forță, flexibilitate, rezistență și agilitate. Activitatea fizică este un alt aspect foarte important al tratamentului copiilor care suferă de tulburare de coordonare a dezvoltării (DCD). Ajută copilul să-și dezvolte coordonarea și echilibrul. În general, copiii care suferă de dispraxie sunt ezitanți și timizi de la interacțiunea socială. Activitatea fizică le va da rezistența pentru a ține pasul cu colegii lor și va contribui, de asemenea, la prevenirea obezității.
Simptomele tulburării de coordonare a dezvoltării (DCD) nu dispar într-adevăr, dar pot fi controlate cu ajutorul unei terapii adecvate. În calitate de părinți, puteți lucra mână în mână cu terapeutul copilului, făcându-l să se antreneze acasă în mod regulat. Învățarea acestor abilități necesită practică și răbdare, atât pentru copil, cât și pentru părinți.