Nu-mi place alaptarea în public. Acolo, am spus-o.
Stau la curtea de hrană a mall-ului meu local din orașul liberal Seattle, WA. Sunt după trei luni postpartum, ținând copilul meu în timp ce mănâncă fericit. Am reușit să alăptez de la naștere; având foarte puține probleme cu aprovizionarea sau blocarea sau durerea sau o mare parte din orice. Sunt încă rănit; Sunt întotdeauna epuizat; Sunt plin de neliniște pe care numai o mamă nouă o poate înțelege; Mă străduiesc să mă adaptez la părinți. Mă uit în jos la fiul meu, cu ochii închiși și fericiți să fiu hrănit chiar dacă suntem în public, doar să privim și să vedem pe cineva care mă șantajează. În acest moment, urăsc alăptarea în public. Sincer, în aproape fiecare situație (înainte de acest moment și după mult timp) când am alăptat în public, am urât-o. Doar urăsc alăptarea în public. Acolo, am spus-o.
Mi-a fost dificil să nu mă asigur numai de disprețul față de alăptarea publică, ci să-i fac să-i spună cu voce tare și fără nici o remușcare. Sunt un avocat al alăptării publice și cred că societatea ar trebui să-l facă pe #Nefactorii și eu (și voi) să lupt pentru dreptul oricărei femei de a-și hrăni copilul oricum și oriunde dorește. Cu toate acestea, nu mi-a plăcut alaptatul în public. Nu mi-a plăcut să mă pun în situații ciudate; Nu mi-a plăcut să mă prefac că nu am observat sprâncenele ridicate de cineva sau nu le-am auzit șoaptele judecătoare; Nu mi-a plăcut să mă simt inconfortabil pentru că altcineva nu mi-a putut vedea sânii ca fiind altceva decât sexual. Din nefericire, nevoia mea de a dovedi un punct și, în mod esențial, de a deveni martir pentru mișcarea #NormalizeBreastfeeding, ma împiedicat să îmi dau seama că nivelul meu de confort merita mai mult decât orice potențial "moment de predare" capacitatea lor de a-mi hrăni copilul.
Aceasta este, fără îndoială, cea mai prolifică cădere a identificării ca femeie într-o societate predominant patriarhală: nu putem exista pur și simplu. Tot ceea ce facem sau nu facem este scrutinat ad nauseam, tinut ca un standard fictiv si folosit pentru a dovedi un punct mai mare. Eu nu sunt o femeie care a decis să devină mamă, printre multe altele; Sunt doar o mamă. Nu sunt o femeie care a luat decizia de a avea o epidurala; Sunt întruchiparea incapacității femeilor de a se ocupa de durere și de rezultatul faptului că femeile se temeau de ceva pe care trupurile lor (în mod cert) le-au făcut să le îndure. Nu sunt o femeie care vrea să-și hrănească copilul; Sunt mamă care alăptează, luând o poziție împotriva judecății și a rușinii și ridicolei față de care mamele care alăptează se confruntă zilnic. Fiecare eveniment de viață sau o alegere cu grijă artistică devine un fel de declarație, chiar și mai ales atunci când nu este menită să fie. Mi se cere să "vorbească pentru genul meu" prin pur și simplu existente. Totul este atât de obositor și a făcut în mod efectiv modul în care femeia alege să-și hrănească copilul mai mult decât o alegere, ci o declarație politică.
Este greu să nu vrei să dovedești un punct; mai ales atunci când acest punct este valabil și în pericol de a fi șters cu o retorică care încearcă să facă femeile să se rușineze despre trupurile lor. Nu mi-a fost greu să mă opresc pentru dreptul meu de a-mi hrăni copilul oriunde și oricând, mai ales pentru că, în acest fel, nenumărate alte femei (sperăm) se simt împuternicite să facă același lucru. Nu vă pot spune cât de multe femei am căutat pentru inspirație și forță în momentul în care am devenit mamă și am început să alăptez. Mi-aș aminti imagini minunate și fotografii neapologetice și îmi amintesc cuvintele de susținere ale avocaților care alăptează. Aceste femei sunt cu adevărat inspirate și vocile lor sunt cu adevărat necesare. Cu toate acestea, m-am lăsat să mă îndepărtez cu punctul pe care încercasem să-l dovedesc și, la rândul meu, mi-am permis să mă simt vulnerabil când nu aveam nevoie. M-am pus în situații în care m-am simțit ca să mă târăsc în mine; unde am vrut să dispar; unde uneori nu m-am simțit în siguranță; unde în mod sigur nu m-am simțit susținut și, ca o nouă mamă care încerca doar să treacă prin zile, acele sentimente erau ceva ce nu aveam nevoie să mă opun.
M-am lăsat îngrijorat de ce ar însemna dacă aș spune că nu-mi place să alaptez în public. Mi-era teamă că oamenii ar crede că sunt un feminist rău sau că eram maleabil și impresionabil sau că mi-era rușine de corpul meu. Am lăsat opiniile potențiale ale altora (opiniile care ar putea sau nu chiar au fost reale) să contureze modul în care am acționat și, în esență, să devin un catalizator pentru a mă pune în situații care mă făceau să mă simt inconfortabil. Am vrut să fiu o mamă bună și am stabilit un exemplu bun și nu m-am gândit la noua mea alegere de viață și, pentru mine, asta însemna alăptarea în public fără o acoperire și fără rușine.
Nu am avut nici o rușine și am alăptat în public în numeroase ocazii, dar dacă aș putea să mă întorc în timp și să vorbesc cu mama nouă, doar după trei luni postpartum, ținând copilul în timp ce mănâncă fericit, aș spune că ea nu trebuie să alăpteze în public dacă nu dorește. I-aș spune mamei noi că este încă dureroasă, mereu epuizată, plină de anxietate și încercând să fie cel mai bun părinte posibil ca ea să poată fi, pompând să umple o sticlă sau chiar să completeze cu formula astfel încât să se simtă sigură și confortabilă, nu o face o mama rea sau un feminist rau si cu siguranta nu inseamna ca ea lasa o miscare importanta ca #NormalizeBreastfeeding, in jos.
Tot ceea ce inseamna este ca ea isi apreciaza sentimentele, emotiile si grija de sine adevarata, chiar daca si in special daca aceste sentimente ii spun ca uradeaza alaptatul in public.